„Abandonul? Acest cuvânt nu intră în calculele mele.” Citește un fragment din cartea „27 de pași” de Tibi Ușeriu

TIBI

Nimic din ceea ce știam despre iarnă nu are legătură cu infernul alb prin care mă târăsc șchiopătând, ascultând în căști muzică sau teatru radiofonic ca să alung gândurile negre. Noroc, că după o vreme, încep durerile și la piciorul stâng. Acum merg ceva mai echilibrat. Sunt un pinguin roșu, într-un costum ridicol ca de cosmonaut, inventat de cei de la Marmot pentru temperaturi extreme.

Fac orice ca să rămân lucid și să uit de durerile de picioare și din șolduri. Sunt ca alpiniștii aceia care se cațără pe optmiari fără oxigen și povestesc cum fiecare pas făcut la acea altitudine devine un efort uriaș. Aici nu lipsa de oxigen e chinul, ci toată natura, care parcă și-a propus să te scoată din joc ca pe un corp străin. Frigul te înghite de-a dreptul, zăpada te biciuiește peste față, iar vântul intră peste tot, neinvitat. Ai senzația că lupta e complet inegală. Cum să faci față tu, un simplu om, unui asemenea asalt.

Comandă cartea „27 de pași” de Tibi Ușeriu  pe Libris.ro (Livrare în România) sau Bestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional)

Înaintez lent prin acest vid incolor de parcă aș trece prin peretele nesfârșit de gros al celulei mele din pușcăria de maximă siguranță. Iar aducerea aminte a acelei dureroase singurătăți, mai vastă decât orice deșert imaginabil, e acum gata să mă îngenuncheze. Îmi vine să mă așez pe sanie. Sau mai bine să-mi desfac bivuacul, să intru în sacul cald de dormit, apoi să zac vreo două zile fără vise sau gânduri. Dar nu. Ceva mă mână mai departe. Clipa asta dulce a răzbunării. E un loc bun să fac fărâme acel zid alb care m-a strâns ca o cămașă de forță atâția ani.

Похожее изображение

Știu că orice oprire ar însemna sfârșitul. Victoria albului. Pentru mine, câtă vreme sunt viu, în mișcare și cât de cât lucid, acest lucru e inacceptabil. Abandonul? Acest cuvânt nu intră în calculele mele. N-a intrat niciodată, în niciuna dintre viețile pe care le-am trăit până acum. Problema mea însă e lipsa cronică de măsură. Mintea duce evident mai mult decât o poate face sărmanul meu corp. Iar corpul ar trage pe dreapta, dacă ar fi după el. Doar că zăpăcita de minte nu-l lasă. Cum să rezolvi ecuația asta altfel decât mai făcând un pas? Și după el un altul și tot așa, până la sfârșitul lumii?

Strategia mea de cursă a fost brutală, recunosc: „Io plec. No, hai să vedem care se ține după mine și cât.” Am fugit de toți și acum mă plâng de singurătate. Ce absurd! Știam că sunt în stare să merg de nebun trei zile, fără să dorm. La un moment dat, am tras atât de tare, încât aveam un avans de 46 de kilometri față de următorul. Dar acum bateriile încep să mi se termine. Energia cheltuită în exces se întoarce ca un bumerang și mă pălește în moalele capului. Fizic, sunt praf. Doar mintea mă târăște după ea, la fel cum eu, la rândul meu, târăsc după mine sania roșie.

Comandă cartea „27 de pași” de Tibi Ușeriu  pe Libris.ro (Livrare în România) sau Bestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional)

Comentarii

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s